Am lipsit o perioada... nu am fost plecati, nu am fost mai ocupati decat de obicei (cel putin nu pana de curand)... A fost doar o perioada de tatonare... o perioada a incercarilor, a experimentelor... a regasirii...
Este curios cum gandurile noastre atrag altele asemenea si cum, mai ales cum copiii nostri, crescuti aproape, simt si prind si ei din zbor aceste ganduri si emotii... Am incercat sa inteleg cum copilul meu simte ce simt eu fara sa-i spun in cuvinte, cum face alegerile pe care le fac eu in aceleasi perioade in care eu le fac... cum atunci cand eu sunt entuziasmata gaseste si ea ceva care o incanta, cand eu sunt fericita ea reuseste sa faca un lucru uimitor pe care nu mai reusise sa-l faca in trecut, cum atunci cand eu sunt prea trista ea se imbolnaveste sau cum, atunci cand eu renunt la ceva important in detrimentul altora mai importante, gaseste momentul ca si ea sa renunte la ceva important din viata ei.
De curand, m-am gasit la o rascruce de drumuri, fara a putea face vreun pas in vreo directie (ca atunci cand dormi si esti convins ca visezi, dar nu te poti trezi)... ei bine, eu nu dormeam (as fi vrut eu!). Imi doream sa aleg totul, sa pot merge pe toate drumurile deschise, iar singurul impediment era ca ziua nu are mai mult de 24 de ore, din care mai trebuie sa si dormim vreo 8. La fel a fost si Dia: isi dorea TOTUL -germana, engleza, teatru, dans, inot...TOTUL. Era inevitabil ca viata sa ma puna intr-o zi sa aleg intre atatea lucruri dragi. Cred ca n-am avut suficient curaj si am lasat timpul sa decida. Nu e mai usor, oricum... Dar nu despre alegerea mea vreau eu sa scriu... ci despre cealalta alegere, a copilului meu...
Dupa un an de inot, exact in perioada in care eu am inteles ca timpul a decis definitiv pentru mine, Dia i-a spus doamnei profesoare pe neasteptate: "Eu o sa mai vin la bazin doar sa va vad, dar nu mai vreau sa inot." Am tresarit si am plans. Nu m-a lovit alegerea ei (nu ma asteptam chiar atunci, ce-i drept), poate nici momentul in care a facut-o nu m-a luat prin surprindere, caci m-am obisnuit sa vad cum simte tot ce simt eu... dar ea a facut alegerea! Ea a avut curajul si puterea de a-si alege propriul drum, spre deosebire de mine. Ea nu a asteptat ca timpul sa treaca si a decis singura! A renuntat la ceva de care a simtit ca nu mai are nevoie, dar a pastrat in suflet OMUL! Cum ne trimite Dumnezeu raspunsuri prin copiii nostri!
Am gasit un loc minunat, cald, primitor la bazinul din Cumpana al doamnei Rogoveanu Andreea. M-a atras inca de la inceput apa sarata a bazinului care, pentru Dia, era o necesitate din cauza sensibilatii sale la clorul din apa piscinelor. Hotarata, Dia a intrat in apa din prima zi, desi aceasta ii venea pana la gat. A urmat o perioada in care insista sa mearga la bazin dar, acolo, in apa, incepea sa planga. A luptat cu ea insasi cateva zile pana si-a facut curaj. Plansul ei nu exprima refuzul, ci teama. Stiam ca are nevoie sa planga pentru ca la varsta ei nu-si putea gestiona altfel emotiile. Era hotarata ca vrea sa inoate ca sirenele si continua sa-mi spuna ca vrea la inot. De la a 3-a sedinta nu a mai avut nicio teama. Dupa o saptamana (3 sedinte) a inceput sa faca scufundari (sa intre sub apa) din proprie initiativa, iar dupa 2 saptamani (6 sedinte), aflati in concediu, am filmat-o in piscina hotelului.
Iarna trecuta, la un concurs de inot la Palm Beach (dupa 3 luni de inot), au fost chemati si copilasii cei micuti pentru a fi introdusi in atmosfera specifica. Dia a fost mai mult decat incantata. La 4 ani si 2 luni era cea mai mica din bazin si adora atmosfera asa cum o percepea ea: copiii inoata impreuna, fetitele au plute, casca si ochelari roz (neaparat), doamna Andreea este aproape. Singurul ei scop era sa se simta bine alaturi de ceilalti copii si si l-a atins.
De-a lungul anului trecut a invatat diverse stiluri de inot, dar ea a ramas fidela placerii ei dintai: scufundarile. Dupa un timp, am simtit ca nu-i place in mod deosebit inotul, desi copiii din bazin (majoritatea lor) erau incantati si veneau cu drag. Intr-o zi mi-a spus ca vrea doar sa se scufunde si sa se joace cu doamna Andreea. A inteles ca asta nu se poate, dar nu era pregatita, inca, sa renunte. In continuare dorea sa mergem la bazin. Avea nevoie sa o intalneasca in continuare pe doamna Andreea, sa regaseasca atmosfera calda, incurajatoare de acolo, sa isi intalneasca vechii prieteni si sa cunoasca alti copii mici incepatori, tematori. Ii placea foarte mult sa empatizeze cu cei tematori, sa incerce sa-i linisteasca... de fapt, imi vorbea minute in sir in masina, la plecare, despre copiii mici care inca se tem de apa. Imi povestea despre fiecare in parte si despre ce le-a spus ea, ce le-a spus doamna profesoara, ca si cand eu n-as fi fost de fata. Isi dorea sa fie si ea instructor de inot. Isi facea planuri despre cum si unde va avea piscina ei.
In luna aprilie a inceput sa-mi puna intrebari despre concursurile de inot. Incepea sa le vada cu alti ochi decat le percepuse cu doar cateva luni in urma. Simteam ca este dezamagita. Nu-si dorea ca acestea sa fie... concursuri. Pentru prima oara ii era teama de esec. Incepuse sa concureze pentru orice cu oricine. De obicei, copiii fac asta: exprima prin ceea ce fac exact lucrurile de care le e teama. Ii era teama sa se afle pe un alt loc decat intai si, nestiind cum sa reactioneze, plangea sau se retragea. Am vrut sa o duc iar la concurs pentru ca ea sa aiba ocazia de a studia concurentii din perspectiva persoanei noi care devenise. Nu am mai avut ocazia din cauza starii de sanatate. Dupa ce s-a insanatosit, dupa mult timp, ne-am intors la bazin. A regasit-o pe doamna Andreea de care ii era tare dor, si-a revazut o parte din colegi, s-a entuziasmat simtind ca apa bazinului e incalzita, a facut imediat cateva scufundari...
Nu cred ca am simtit vreodata legatura dintre mine si copilul meu mai puternic pana acum. Imi amintesc momenele in care o alaptam... sugea si se uita fix in ochii mei. Uneori ma pierdeam in ganduri si ma trezea inertia ei... se oprea din supt, ma privea fix ca si cand incerca sa-mi ghiceasca starea, gandurile... nu zambea, nu era trista, ma privea doar fix, dar constienta... Acum inteleg ca stia totul despre mine. Si i-am vorbit, acum, despre mine si alegerile mele: de ce nu mai pot fi ce am fost, de ce nu ne putem intoarce in locurile in care mergea cu mine cand era mica... apoi am incercat sa ii alung teama ca nu mai e la fel de mica... mi-a spus ca vrea sa fie doar mica... teama de schimbare, de lucrurile care vin si pleaca din viata noastra... Totusi, cand s-a simtit pregatita, a cerut doar s-o mai viziteze pe doamna Andreea... din cand in cand...
Va multumim si va iubim, doamna profesoara!
4 ani si 11 luni
4 ani si 11 luni
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu