In urma cu un an, am fost extrem de dezamagita cand mi-a fost refuzata intrarea in sala de spectacol la Teatrul Ovidius cu Dia, pe motiv ca este prea mica. Imi doream sa intru doar pentru 20-30 de minute, cat ar fi rezistat ea, pentru a vedea o orchestra in realitate. Era, la acea vreme, foarte atrasa de muzica simfonica, dansa mereu, ii placeau valsurile lui Ceaikovski, isi dorea sa fie balerina, era cumintica, vorbea in soapta. N-am inteles de ce aceasta interdictie, nici acum nu inteleg, mai ales ca spectatori erau destul de putini. Intre timp, am fost la diferite piese de teatru si spectacole pentru copii. Nicioadata, insa, nu am gasit ce cautam eu, cu adevarat.
Ce cautam? "Cautarea" mea a pornit intr-o zi, pe cand eram in clasa a patra. Am fost la un spectacol impreuna cu toti colegii mei. La un moment dat, unul dintre actori a venit intre noi, pentru a lua un copil pe scena. Mi-am dorit foarte mult sa merg eu, dar nu s-a intamplat acest lucru. Am plans mult dupa acel spectacol si tin minte cat suflet pusesem in promisiunea ca eu, cand voi fi mare, voi crea un teatru pentru toti copiii! Si, partial, am facut acest lucru, in urma cu niste ani, pe vremea cand copilasul meu nu venise inca de la Dumnezeu. Dar pentru Dia, nu gaseam ce cautam.
Ce cautam? Un teatru pentru toti copiii. Un teatru care sa-i implice, sa-i motiveze, sa-i includa, cumva... nu stiam nici eu cum. Dar nu teatrul acela in care copiii stau in liniste pe scaune si simt actorii ca fiind niste fiinte intangibile, indepartate.
Uneori, descoperi ca ceea ce cauti se afla mai aproape decat crezi. Am fost pusa in aceasta situatie cand, datorita unei prietene dragi, am ajuns la un spectacol prezentat de Trupa Sufletel. Pentru mine a fost o revelatie cand am constatat ca actorii jucau piesa intre copii, iar copiii erau intre actori, fiind liberi sa se simta inclusi in poveste...fiind liberi sa strige, sa atinga, sa alerge, sa manance, sa traiasca povestea prin toate simturile. Au pipait coca pe care au plamadit-o actorii chiar in fata lor din faina, apa si... dragoste! Si in timpul acesta invatau prin miscare versuri minunate care ii ajutau sa localizeze mai usor actiunea intr-o "casa de caramida asa si-asa" cu o "soba mititica asa si-asa" din care "fumul se ridica asa si-asa"...si copiii gesticulau cu mana dreapta, apoi cu mana stanga. In curand, actiunea s-a mutat pe scena impreuna cu multi dintre copiii mai mici, aflati in acea perioada a vietii lor in care invatarea, mai mult ca niciodata, este una tactila. 
Asa au trait si cantat copiii povestea turtitei fermecate: "In cuptor sunt rumenitaPe fereastra sunt racita
Pe bunic l-am pacalit
De mosneag eu am fugit"
In aceasta poveste, fuga turtitei, are, se pare, un motiv intemeiat - refuzul bunicului de a o imparti. Si cum tocmai era sarbatoarea celor 40 de Mucenici, copiii au primit, pentru a imparti si manca, turtite, caci au aflat ca "turtita in forma de ochi sau infinit se numeste mucenic".
A fost o dovada vie a faptului ca exista, in Constanta, cel putin un loc in care copiii sunt iubiti, respectati si acceptati cu toate caracteristicile varstei lor de care, in general, adultii se tem. Azi au cantat, au alergat, s-au simtit liberi, au fost ei insisi.
Acesta nu a fost un teatru pentru copii, ci un teatru al copiilor. Nu s-a adresat doar mintii lor, ci si trupului si sufletului in aceeasi masura. A fost un teatru al prezentului si al viitorului.
Si ar mai fi multe de spus...despre locul mirific in care, parca, iau viata povestile, despre atentia oferita in acest spatiu fiecarui detaliu in parte, despre povesti si colturi care se adreseaza celorlalti copii, care au crescut si care acum se numesc adulti... atatea povesti care se nasc intr-un spatiu restrans, simplu si primitor! Am sa le las pentru o data viitoare.
Si cum experientele placute te imbie sa le retraiesti iar si iar, am incercat si noi sa aducem, acasa, o parte din energia pozitiva intalnita in acest loc mirific, in care ne dorim sa revenim cu drag.
4 ani si 5 luni
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu