Atelierul casei - ceasul

Azi, din atelierul casei, am adus o jucarie noua, o minunatie, careia i-am facut, de drag, o gramada de poze. Este un ceas in stil Montessori pentru invatarea orelor si minutelor. Este mai mult decat un material educativ. Este o jucarie, o sursa de imaginatie pentru scornirea diferitelor jocuri.

Am lucrat la el mai mult de o saptamana si am realizat cat de greu este sa astepti atunci cand iti doresti ceva asa de mult. De acum, voi intelege mult mai bine nerabdarea buburuzei.

Greul a cazut tot pe tati, dragul de el, care, venit obosit de la munca, intra in atelier, o data sau de doua ori pe saptamana, si ne pregateste materialele dorite. Si nu am intalnit pana acum situatia in care noi sa fi vrut o jucarie si el sa n-o poata face. De cand era mica, atunci cand i se strica ceva, Dia spunea: "Nu-i nimic. O repara tati." Si, de cele mai multe ori, avea dreptate.

Sincera sa fiu, partea cea mai grea mi s-a parut asteptarea. Trebuia sa astept sa fie masurate, taiate, slefuite si unde mai pui ca nici vopseaua nu s-a uscat instantaneu. Din graba, intai l-am asamblat, abia apoi m-am apucat sa-l vopsesc. Sigur, era mai simplu invers, dar cam asta se intampla cand te grabesti: "graba strica treaba". Cu toate acestea, mi s-a parut ca a iesit minunat!

Pentru invatarea orelor:

si a minutelor:

Pentru invatarea jumatatilor si a sferturilor de ora:

 Acum... sa vedem cine-l va folosi. Mai, mai ca-mi vine si mie sa invat sa citesc ceasul inca o data.

Turtita fermecata

In urma cu un an, am fost extrem de dezamagita cand mi-a fost refuzata intrarea in sala de spectacol la Teatrul Ovidius cu Dia, pe motiv ca este prea mica. Imi doream sa intru doar pentru 20-30 de minute, cat ar fi rezistat ea,  pentru a vedea o orchestra in realitate. Era, la acea vreme, foarte atrasa de muzica simfonica, dansa mereu, ii placeau valsurile lui Ceaikovski, isi dorea sa fie balerina, era cumintica, vorbea in soapta. N-am inteles de ce aceasta interdictie, nici acum nu inteleg, mai ales ca spectatori erau destul de putini. Intre timp, am fost la diferite piese de teatru si spectacole pentru copii. Nicioadata, insa, nu am gasit ce cautam eu, cu adevarat.

Ce cautam? "Cautarea" mea a pornit intr-o zi, pe cand eram in clasa a patra. Am fost la un spectacol impreuna cu toti colegii mei. La un moment dat, unul dintre actori a venit intre noi,  pentru a lua un copil pe scena. Mi-am dorit foarte mult sa merg eu, dar nu s-a intamplat acest lucru. Am plans mult dupa acel spectacol si tin minte cat suflet pusesem in promisiunea ca eu, cand voi fi mare, voi crea un teatru pentru toti copiii! Si, partial, am facut acest lucru, in urma cu niste ani, pe vremea cand copilasul meu nu venise inca de la Dumnezeu. Dar pentru Dia, nu gaseam ce cautam.

Ce cautam? Un teatru pentru toti copiii. Un teatru care sa-i implice, sa-i motiveze, sa-i includa, cumva... nu stiam nici eu cum. Dar nu teatrul acela in care copiii stau in liniste pe scaune si simt actorii ca fiind niste fiinte intangibile, indepartate. 

Uneori, descoperi ca ceea ce cauti se afla mai aproape decat crezi. Am fost pusa in aceasta situatie cand, datorita unei prietene dragi, am ajuns la un spectacol prezentat de Trupa Sufletel. Pentru mine a fost o revelatie cand am constatat ca actorii jucau piesa intre copii, iar copiii erau intre actori,  fiind liberi sa se simta inclusi in poveste...fiind liberi sa strige, sa atinga, sa alerge, sa manance, sa traiasca povestea prin toate simturile. Au pipait coca pe care au plamadit-o actorii chiar in fata lor din faina, apa si... dragoste! Si in timpul acesta invatau prin miscare versuri minunate care ii ajutau sa localizeze mai usor actiunea intr-o "casa de caramida asa si-asa"  cu o "soba mititica asa si-asa" din care "fumul se ridica asa si-asa"...si copiii gesticulau cu mana dreapta, apoi cu mana stanga. In curand, actiunea s-a mutat pe scena impreuna cu multi dintre copiii mai mici, aflati in acea perioada a vietii lor in care invatarea, mai mult ca niciodata, este una tactila.

Asa au trait si cantat copiii povestea turtitei fermecate: "In cuptor sunt rumenita
                  Pe fereastra sunt racita
                  Pe bunic l-am pacalit
                  De mosneag eu am fugit"
 In aceasta poveste, fuga turtitei, are, se pare, un motiv intemeiat - refuzul bunicului de a o imparti. Si cum tocmai era sarbatoarea celor 40 de Mucenici, copiii au primit, pentru a imparti si manca, turtite, caci au aflat ca "turtita in forma de ochi sau infinit se numeste mucenic".

 

A fost o dovada vie a faptului ca exista, in Constanta, cel putin un loc in care copiii sunt iubiti, respectati si acceptati cu toate caracteristicile varstei lor de care, in general, adultii se tem. Azi au cantat, au alergat, s-au simtit liberi, au fost ei insisi.

Acesta nu a fost un teatru pentru copii, ci un teatru al copiilor. Nu s-a adresat doar mintii lor, ci si trupului si sufletului in aceeasi masura. A fost un teatru al prezentului si al viitorului.

 

Si ar mai fi multe de spus...despre locul mirific in care, parca, iau viata povestile, despre atentia oferita in acest spatiu fiecarui detaliu in parte, despre povesti si colturi care se adreseaza celorlalti copii, care au crescut si care acum se numesc adulti... atatea povesti care se nasc intr-un spatiu restrans, simplu si primitor! Am sa le las pentru o data viitoare.

Si cum experientele placute te imbie sa le retraiesti iar si iar, am incercat si noi sa aducem, acasa, o parte din energia pozitiva intalnita in acest loc mirific, in care ne dorim sa revenim cu drag.

4 ani si 5 luni

Povestea semintei

De fiecare data cand mergem la librarie, urmaresc promotiile si cumpar carti care mi se par mai ieftine, chiar daca inca nu este timpul lor. Intr-o zi vor fi de folos! Asa s-a intamplat si cu "Povestea semintei" de Dumitru Radu Popa. Neavand poze, m-am gandit ca va mai trece putin timp pana cand va fi Dia interesata de ea, pentru ca este inca in etapa in care simte nevoia sa vizualizeze ceea ce i se citeste. Dupa ce am citit pentru mine primele capitole insa, mi-a placut asa de mult, incat m-am gandit ce as putea face pentru a-i aduce imaginile potrivite.

Am creat o carticica minunata, cu dublu sens, din carton lucios si cateva poze pe hartie autocolanta. In prima parte am lipit ilustratiile corespunzatoare fiecarui capitol (plante si animale) in ordinea in care apareau in poveste, iar in cea de-a doua parte (deschidere), le-am ordonat creand pagini ale plantelor, pagini ale rozatoarelor, pagini ale insectelor si pagini ale pasarilor.
 Astfel, am mai adaugat o carticica in imagini la colectia proprie, "editura Cartea Dianei". Asa de mult mi-a placut, incat am rasfoit-o si eu de cateva ori inainte. 

 

Cand cartea pare ca s-a terminat, o alta abia incepe

Pentru ca povestea este destul de lunga (10 capitole de aproximativ 2-3 pagini fiecare) nu am citit-o pe toata in aceeasi zi, asa cum si-ar fi dorit Dia. Se trezea dimineata si deja isi pregatea carticica pe masa. A avut un mare succes! Nu cauta cartea mare pe care am cumparat-o, ci pe cea in imagini. Imi arata cu degetul plantele si animalele din imagini si-mi povestea despre ele.

Este povestea unei seminte care s-a trezit la sfarsitul anotimpului iarna si care nu stia ce fel de samanta era. Ea se poarta precum un copil care nu intelege nimic, doarme mult si plange cand nu intelege ceva. Se intalneste cu diverse plante si animale despre care afla lucruri interesante si, pe masura ce timpul trece, devine mai inteleapta si mai constienta de propria valoare. 

Este drumul lung, plin de peripetii , al unei seminte spre locul in care va adormi si se va trezi o floare tarzie de toamna, dupa cum ii spusese si doamna Matraguna.

Ce-mi place la aceasta poveste cel mai mult este ca fiecare planta si insecta este puternic individualizata, astfel incat nu poate fi confundata cu o alta. Bondarul este filosof, fluturele firav este o omida zburatoare, randunelele sunt calatoare, brusturele este rautacios, iar matraguna... matraguna este pe cat de otravitoare si dura, pe atat de inteleapta. De altfel, matraguna este cea care ii dezvaluie semintei ca va fi o floare tarzie de toamna si tot ea o invata ca atunci cand vrea sa vada ceva cu adevarat, trebuie sa inchida ochii. "Inchide ochii!"...e asa de greu pentru mica samancioara sa inteleaga intelesul acestor cuvinte care devin un laitmotiv al cartii si o insotesc in intreaga ei calatorie.

Pe masura ce am citit capitolele cartii, am incercat sa descoperim cateva din tainele semintelor pe care le aveam in bucatarie... cat de mari sunt (cand samanta noastra incerca sa se compare cu altele), cat de usoare sunt (cand o simpla adiere o lua si o purta in departare)...si uite asa am umplut camera de seminte mari si mici... unele au si incoltit dupa ce le-am asigurat conditiile necesare: lumina, apa, caldura. Pe unele le-am plantat in gradina noastra si asteptam sa rasara la sfarsitul primaverii, pe altele le asteptam la vara.

Cand am terminat de citit si ultimul capitol, am descoperit ca semintele noatre se transformasera in mici plantute.

4 ani si 5 luni

Inca o medalie de aur

Daca as intentiona sa scriu despre drumul care trebuie parcurs pentru a deveni campion, probabil ca nu mi-ar ajunge spatiul destinat acestui blog. Si in orice caz, munca imensa depusa de campioni le rezerva dreptul de a fi singurii care sa vorbeasca despre acest lucru. Zilele si noptile nedormite, durerile de tot felul, saptamanile si chiar lunile petrecute departe de casa...poate cineva sa vorbeasca despre putere si curaj inainte de a trece prin toate aceste incercari? 

Sambata trecuta am fost in Buzau pentru o reuniune de familie mai neobisnuita. Am petrecut toata ziua in Sala Sporturilor urmarind o infima parte din ceea ce am simtit a fi drumul unui campion. De la durere, munca, lupta, curaj, la prima treapta a podiumului. Este greu de imaginat o recompensa mai mare decat primirea unei medalii pentru recunoasterea meritelor. Si totusi, campioana noastra ne-a spus ca nimic nu se compara cu momentul in care, in fundal, canta si imnul tarii. Cati din lumea aceasta mare pot simti aceste momente unice? Mult prea putini! Poate doar aceia care sunt sustinuti de mici, care persevereaza, care depun efort si al caror talent se impleteste perfect cu energia stelei norocoase sub care s-au nascut. Si ar mai fi... curajul, forta, credinta... cine stie?  Intrebati-i pe ei!

Nu despre drumul unui campion vreau eu sa vorbesc. Nici macar despre ce inseamna sa fii campion... pentru ca din punctul meu de vedere, am vazut multi campioni in seara aceea, acolo!...

Pe cei premiati cu medalii la Campionatul National al Romaniei

Pe cei veniti de departe pentru intalnirea cu cea care mereu va fi o campioana pentru ei

Pe cei care au adormit epuizati dupa o zi de emotii

Dar...despre familie as vrea sa vorbesc...pentru ca eu asta am vazut acolo:  o familie care a ajuns intr-un oras strain ca sa o intalneasca si sa o sustina pe cea plecata sa-si implineasca visul. Nicio medalie din lumea aceasta nu poate inlocui iubirea celor dragi. Asa ca... am vazut o gramada de campioni...fara medalii la gat, bucurosi ca au petrecut cu cea draga lor, ca i-au fost alaturi intr-un moment asa de important, care s-au bucurat de bucuria ei  cand a castigat si s-au intristat, simtind tristetea ei, cand a pierdut doar un joc... nimic mai mult. Cred ca singurul lucru care nu se pierde niciodata este, de fapt, rodul familiei. Nimic din ce sadesti in sufletul copilului nu se va pierde niciodata... incredere, curaj, optimism, bucurie si mai ales iubire.  Astfel, copilul poarta in inima sa bobite de roua care reprezinta, de fapt, o parte din sufletul celor dragi care l-au format...increzator, curajos, optimist, fericit si iubitor.

Iti multumim, Iulia, ca ne-ai amintit aceste lucruri! 

Felicitari pentru sufletul tau si felicitari pentru medalia de aur!

Atelierul casei - tablite cu numere

Cand am auzit pentru prima data de Maria Montessori, era doar un nume trecut in cartea de pedagogie, nici macar in materia pentru bac. Nu mi s-a parut interesanta. Unde erau atunci principiile pedagogiei ei, unde erau materialele Montessori, de ce nu ne-a prezentat nimeni ceva palpabil, ceva ce putea fi atins? Cate dintre activitatile de la scoala implica si altceva decat carti, caiete si catalog?

Mi-as dori ca in licee sa li se vorbeasca elevilor despre Maria Montessori, despre cartile ei, sa li se arate materiale, imagini, poze, copii fericiti al caror ritm de lucru este respecatat, sa li se vorbeasca despre libertatea invatamantului gandit de ea... atunci, cu siguranta, doar atunci, le va fi atrasa atentia. Toti copiii sunt visatori, se nasc cu dorinta si putinta de a invata, toti isi doresc sa faca ceva deosebit, mai ales adolescentii. Dar ce pot face atunci cand asteptarile cele mai mari ale invatamantului sunt ca ei sa reproduca? Unde sunt experimentele, experientele si aportul lor? Cum poti deveni cu adevarat bun la ceva daca nu ai posibilitatea, timpul necesar sa studiezi acel ceva? Materia prea stufoasa si monotona reduce toate experientele de invatare, canalizeaza entuziasmul copiilor catre alte domenii, catre zone in care se simt apreciati pentru aportul pe care-l aduc ei insisi la dezvoltare. Cel mai rau este ca accesul adultilor este ingradit in aceasta zona a lor, ca nu cumva sa distruga farmecul universului creat de ei. Si cine ce poate face?

Dar cine a fost Maria Montessori? Poti convinge pe cineva ca in acele case ale copiilor sunt copii mai fericiti, mai echilibrati, mai isteti fara sa-i arati acesti copii? In trecut nu s-a putut. Prea putini au crezut atunci si din ce in ce mai multi incep sa creada acum. Pe masura ce institutiile de invatamant Montessori se inmultesc, oamenii incep sa se debaraseze de ideile preconcepute, sa se elibereze de fricile lor si sa priveasca si chipul copilului de langa ei.

Ce este cel mai trist? Maria Montessori s-a adresat copiilor din familii foarte sarace, fara posibilitati, a vrut sa creeze un invatamant placut si accesibil tuturor. Din pacate, invatamantul Montessori a devenit extrem de scump. Numai pentru a deveni educator Montessori pentru grupa de varsta 0-3 ani ai nevoie de mii de euro. Iar materialele, care se gasesc destul de rar, sunt foarte scumpe!

Asa a luat fiinta atelierul nostru, al casei. Am studiat materialele Montessori, ne-am cumparat uneltele necesare, mult lemn, vopsele pe baza de apa si ne-am facut timp, o data pe saptamana, pentru mesterit. Saptamana aceasta am facut placutele pentru numere 0-1000. Sunt minunate! Ele poate mai au denivelari, cate-o dunga mai ingrosata, dar noua ni se par cele mai potrivite din lume. Nu le-am schimba cu unele facute in fabrica!

Tati a taiat lemnul la dimensiunea care ni s-a parut potrivita. Am facut apoi conturul cifrelor, dupa ce am masurat distanta la care trebuiau sa fie unele fata de altele. M-au ajutat foarte mult cifrele cu magnet, din plastic, pe care le cumparasem mai demult pentru a ne juca pe usa metalica. De data aceasta, le-am folosit pentru a le face conturul pe tablite.

Am pictat cu verde unitatile si miile, cu albastru zecile si cu rosu sutele (in total 90 de cifre!)

Apoi tati ne-a facut cutia si multe siruri de margele (...le-am uitat si numarul).

 Rezultatul se observa mai jos, impreuna cu tablitele pentru numerele pana la 20. Suntem foarte mandri de ce am realizat!

Care este avantajul, pentru copil, de a lucra cu aceste materiale? Copiii inteleg matematica, o simt, o pipaie, o cantaresc. De cate ori nu a incercat un profesor sau parinte sa explice o notiune pe care cei mici nu pareau s-o inteleaga in ruptul capului? Materialele Montessori sunt logice, atragatoare si ii permit copilului sa se autocorecteze.